Batrinete – haine grele…

Posted On Octombrie 17, 2009

Filed under Uncategorized

Comments Dropped leave a response

Guştiuc Vasile Gavril din satul Caracui, este considerat cel mai bătrîn om din comunitate.S-a născut la 12 februarie 1921, într-o perioadă în care oamenilor le era greu să supravieţuiască, din cauză că erau multe neajunsuri.

Copilăria lui mos  Vasile a fost grea. Pentru a-şi cîştiga bucăţica de pîine, trebuia să muncească la alţi oameni, sau cum se spunea pe atunci „să meargă cu ziua”. Nu avea ceea ce face viaţa copiilor mai colorată, mai vie, nu avea jucării, iar dulciuri mînca doar de sărbători.

Nu a fost copilul răsfăţat, şi a înţeles încă de mic ce sunt greutăţile, şi nu a încercat niciodată să le reproşeze ceva părinţilor.„ Aproape în fiecare zi plecam cu părinţii să muncim pe cîmp. Toate lucrările le făceam manual, şi unica scăpare erau caii, care de altfel  intrau în posesia cîtorva familii mai „avute”. Cel mai des lucram cu plugul, şi prăşeam”spune el. De fiecare dată cînd îşi aduce aminte de trecut, repetă mereu aceleaşi cuvinte” a fost greu”.

Mos Vasile a învăţat în şcoala din satul natal, terminînd 4 clase. „Primul meu învăţător a fost Eşanu Ion, parcă-l ţin minte şi acum,era un om bun, dar dacă făceam nazbîtii, ne mai şi „chelfăna” puţin”, şi-aduce aminte el strecurînd pe buze un zîmbet modest, în spatele căruia se ascunde durere, căci pe atunci trăia puţine momente frumoase.

Dar viaţa continua, şi cel ce odinioară era un copil, peste cîţiva ani a devenit un flăcău în toată legea, cu greu, cu chinuri, cu multe lipsuri, dar cu-n viitor pentru care merita să lupte, căci ieşirea din toate acestea era speranţa într-un viitor mai prosper.”Cînd eram tînăr îmi plăcea să merg la „Vatra Jocului” ce se organiza în centrul satului. Mai bine zis, eram mai mulţi băieţi, cu care prieteneam, şi-mpreună stabileam ora, ziua, care de cele mai deseori era duminica, în care urma să ne întîlnim. Sigur că anunţam şi fetele, căci ce fel de joc fără fete?Prieteni cum eram, dar între noi, băieţii, exista o regulă, că cine nu plăteşte nu vine la joc, deoarece la noi veneau muzicanţi de la Hînceşti, muzica era vie, aşa că aceştia trebuiau bine plătiţi.. Mai ţin minte că făceam şezători, fetele veneau şi torceau, împleteau, croşetau, iar noi, băieţii cîntam, le spuneam bancuri, şi-mpreună rîdeam. Atunci încercam să uităm de toate grijile. Da… aceste momente ne mai trezeau la viaţă..” zice mos Vasile.

La vîrsta de 21 ani s-a căsătorit, iar aleasa inimii avea doar 19 ani. Împreună au avut o fetiţă, care murise la o vărstă fragedă.

Acest om a trecut prin multe în viaţa sa, şi a rămas cu ceea ce l-a făcut să reziste la toate, a rămas cu omenie şi înţelepciune., cu respectul pe care nu l-a cerut de la nimeni, ci l-a cîştigat prin felul său de a fi.În acele vremuri cumplite, majoritatea familiilor din sat îndurau foame, şi familia lui nu era o excepţie. Îmi spunea cu durere-n suflet şi lacrimi în ochi”se întîmpla ca într-o familie să moară cîteva persoane  pe zi, şi dac-ar fi să socotim cîţi oameni decedaţi erau pe zi în sat, atunci…era groaznic, e greu de redat totul în cuvinte”.Chiar un prieten de-al său, era una dintre persoanele desemnate să ducă aceste cadavre la cimitir, unde venea şi preotul. Cînd era cald îi duceau pe nişte nasalii   de lemn, iar iarna îi cărau cu săniile. Nu mîncau decît măduva din floarea soarelui, turte din secară, pînă cînd în 1946  au început să dobîndească grîu. Nu aveau bani, de aceea mergea să muncească la alţii, care trăiau mai bine. Făceau schimb de „mărfuri” între sate, căci nu-şi permiteau să cumpere unele lucruri. De exemplu, se îngrămădeau paie de la mai mulţi oameni, şi cineva era desemnat(deseori d-ul Guştiuc), să plece cu căruţa în satele vecine pentru a schimba paiele pe măcuc, căci pe atunci acesta costa 70 lei/kg.

Şi cu toate acestea, d-ul Vasile a ştiut să rămînă o fire eroică. A trecut prin război, şi această perioadă nu i-a lăsat în suflet decît amărăciune şi răni deschise. A fost luat de acasă pe neaşteptate, şi iată cum ne spune că a fost:” m-au dus în Romînia, apoi în Haricov în Rusia,după aceea am ajuns în Turcia, şi-n sfîrşit în Cehoslovacia unde am fost rănit în picior. Am stat într-un spital de acolo 8 luni pînă m-am vindecat după care am venit acasă la familie, care mă aştepta”. După  război a slujit în Moldova la Cernăuţi.

Dac-ar fi să aibă posibilitatea de a se transpune în trecut, n-ar face-o, căci trecutul îl vede mai mult în culori negre, iar acum”este mai bine, trăiesc mult mai liniştit, am tot ceea ce-mi trebuie pentru a duce un trai decent şi onest” a adăogat el. Tot din spusele sale am înţeles că ceea ce-i ajuta pe oameni să supravieţuiască în acele vremuri nemiloase, era credinţa. Însă, la fel ca astăzi unii credeau în Dumnezeu, alţii erau mai indiferenţi.

Majoritatea oamenilor din sat îl cunosc, ca fiind veteran de război, căci în fiecare an, în ziua de 9 mai, mos  Vasile este prezent la monumentul din centrul satului, pentru a proslăvi   eroii căzuţi pentru integritatea ţării, şi pentru a trăi o dată în plus acele sentimente de mîndrie şi curaj,  care l-au făcut să lupte pînă urmă în numele patriei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s